1 iul. 2013

Locutiunea - aspecte generale

Locuțiunea este un grup fix, neanalizabil din punct de vedere sintactic, care se caracterizează printr-un sens global unitar şi care se comportă ca o singură parte de vorbire. În limba română există locuţiuni aproape pentru toate părţile de vorbire. Ele se clasifică după clasa morfologică ale cărei caracteristici le preiau. Se întâlnesc următoarele feluri de locuţiuni: locuţiuni substantivale, locuţiuni adjectivale, locuţiuni pronominale, locuţiuni verbale, locuţiuni adverbiale, locuţiuni prepoziţionale, locuţiuni conjuncţionale şi locuţiuni interjecţionale.
Trăsătura formală care deosebeşte în principal locuţiunile de cuvintele propriu-zise, simple, este structura lor, având în vedere că primele sunt alcătuite din cel puţin două unităţi lexicale.
Mai pe scurt: Locuțiunea este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire.
În afara contextului gramatical, o locuțiune (numită și sintagmă) care poate desemna un grup de cuvinte cu un înțeles unic, la baza căruia se află adesea o figură de stil. Față de locuțiunea gramaticală, însă, aceste alăturări de cuvinte nu îndeplinesc o funcție unică în frază, deci componentele trebuiesc analizate separat. Exemple de locuțiuni: ”monstru sacru”, ”de la oul Ledei”, “a înalbi un arab” (cf. Harap Alb), ”Cortina de Fier” ș.a.


Locuțiunea adjectivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca un adjectiv. Locuțiunile adjectivale pot avea grade de comparație.

Locuțiunea adverbială este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca un adverb; au funcția sintactică a adverbelor pe care le înlocuiesc.
Locuțiunile adverbiale predicative exprimă siguranța, necesitatea și probabilitatea. Pentru ca acestea să constituie singure predicatul unei regente și să aibă drept subordonată o propoziție subiectivă este necesar să fie urmate de conjuncția ori .
Ori de câte ori predicatul este exprimat prin adverbe sau locuțiuni adverbiale predicative, el poate fi, după împrejurări, nominal sau verbal.
Se consideră că dacă o astfel de locuțiune adverbială poate admite pe lângă ea verbul copulativ a fi, atunci formează un predicat nominal. Când locuțiunea adverbială nu poate primi verbul copulativ a fi, atunci ea se comportă ca un predicat verbal.

Locuțiunea substantivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca un substantiv, având forme pentru singular și plural, putând fi articulate sau nearticulate.
Cele mai multe locuțiuni substantivale au apărut din locuțiuni verbale, prin transformarea infinitivului lung în substantiv propriu-zis.
Cuvintele din care este alcătuită o locuțiune substantivală nu se pot analiza separat.

Locuțiunea verbală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care conțin în mod necesar un verb și au valoarea morfologică a unui verb, analizând-o ca un verb.
Locuțiunile verbale au funcție sintactică de predicat verbal și pot fi conjugate la majoritatea modurilor personale.

Locuțiunea conjuncțională este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca o conjuncție. Locuțiunile conjuncționale sunt grupuri sintactice nesudate, care au același rol ca și conjuncțiile simple și compuse.
Relația dintre două propoziții se poate face și prin locuțiuni conjuncționale (grupuri de două sau mai multe cuvinte care împreuna au rol de conjuncție).
În componenta unei locuțiuni conjuncționale se află totdeauna o conjuncție sau altă parte de vorbire cu rol de conjuncție (pronume relativ sau adverb relativ). Mai frecvente sunt următoarele: îndată ce, până ce, dupa ce, pentru ca să, fără să, până să, cu toate că, măcar că, chiar dacă, pentru că, așa încăt, din cauză că, în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, în loc să, ca și când, ca și cum, de parcă etc.
Conjuncțiile, respectiv locuțiunile conjuncționale nu trebuie să se confunde cu prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) sau cu adverbele (locuțiunile adverbiale) - locuțiunile conjuncționale nu trebuie confundate cu cele adverbiale, mai ales când se află în corelație.
Valoarea morfologică este dată pentru fiecare dintre aceste părți de vorbire de contextul în care se află, de raporturile pe care le stabilesc.

Locuţiunea pronominală - grup de cuvinte cu sens unitar care se comportă ca un pronume nehotărât: cine ştie cine, cine ştie ce, nu ştiu cine, nu ştiu ce, te miri cine, te miri ce, câte şi mai câte etc. În enunţ locuţiunile pronominale îndeplinesc funcţiile sintactice ale pronumelui: Mi-e frică să nu spună cine ştie ce despre mine. (Octvian Paler).
Caracterul de clasă închisă a pronumelui explică numărul redus al locuţiunilor pronominale.

Distingem:
- locuțiunea pronominală de politețe: domnia ta, Măria Ta, Maiestatea Sa, Eminența Sa...
- locuțiunea pronominală nehotărâtă: au venit nu știu câți; am scris nu știu cui.
Adjectivele posesive: ta, sa, voastră, pronumele: lui, ei, lor, din componența locuțiunilor pronominale de politețe se scriu cu literă mare: Cuvioșia Ta (Sa, Voastră), Cuvioșiile lor, Domnia Ta, Eminența Sa etc. (conform DOOM 2)

Locuțiunea prepozițională - grup de cuvinte care prezintă unitate de sens și îndeplinesc rolul unei prepoziții.
Sunt formate dintr-una sau două prepoziții și o altă parte de vorbire:
- substantiv articulat sau nearticulat: în urma, din pricina, în fața, în spatele, față de, în loc de;
- un adverb articulat sau nearticulat: pe dinaintea, alături de, aproape de, afară de, în afară etc.
Locuțiunile prepoziționale în structura cărora se află un substantiv sau un adverb articulat se construiesc cu substantive și pronume în genitiv: în fața blocului, în afara grădinii, în urma ei etc.

Uneori prepozițiile și locuțiunile prepoziționale pot fi confundate cu adverbele sau locuțiunile adverbiale. În realitate, diferențele sunt vizibile, diferență formală (prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, de obicei, sunt articulate, adverbele și locuțiunile adverbiale sunt nearticulate).

Locuţiune interjecţională - grup fix de cuvinte care are valoarea unei interjecţii: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, Doamne fereşte!, la dracu!, na-ţi-o bună!, păcatele mele!, pe naiba!, ţi-ai găsit! etc.

Surse: wikipedia, morfologia.ro, limba-romana.ucoz.ro


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu