Gânduri despre drepturile și libertățile omului

Un monstru umblă liber - el se numeşte ură; cutreieră pământul luând diferite forme. Ura poate fi descrisa ca o epidemie mondiala. Aproape zilnic vedem la televizor şi citim în ziare ce se întâmplă când animozităţile rasiale, etnice, religioase merg mână în mână cu nelegiuirea. Vedem acte de-a dreptul inumane înfăptuite pentru simplul motiv că alţi oameni sunt diferiţi. Ura s-a făcut simţită încă de la începuturile omeirii; are multiple rădăcini, unele dintre acestea fiind gelozia, invidia, ignoranţa, teama, intoleranţa. Dacă la nivel individual intoleranţa e o trăsătură respingătoare, când cuprinde o întreagă naţiune sau rasă ea poate fi ucigătoare. Concepţia că naţionalitatea, culoarea pielii, limba vorbită, religia sau sexul cuiva conferă superioritate în faţa celorlalţi poate da naştere la intoleranţă şi la xenofobie, iar când autorităţile publice ale unui stat sunt implicate într-o asemenea discriminare drepturile şi libertăţile omului - proclamate prin lege - sunt grav atinse. Dacă unui cetăţean obişnuit i se mai tolerează unele excese, unui reprezentant al autorităţii publice nu e permis să i se tolereze. [...]

In pofida tuturor eforturilor depuse de conducătorii statelor, ura şi animozităţile dintre diverse grupuri etnice şi naţionale de pe întregul glob nu pot fi stinse. Manifestările de ură sunt din ce în ce mai frecvente şi mai intense, fiind alimentate de ignoranţă, intoleranţă şi - nu în ultimul rând - de propagandă.

Omul - cel care stăpâneşte pământul - este un miracol, pentru că nici azi oamenii de ştiinţă nu au reuşit să descopere rolul sau modul de funcţionare al unor organe interne sau gene umane; nu s-a reuşit explicarea în totalitate a principiului de funcţionare al creierului…Omul poate gândi abstract, îşi poate fixa în mod conştient obiective, îşi face planuri, trece la realizarea lor şi încearcă o profundă satisfacţie atunci când are succes. Omul crează, dar la fel de bine poate şi să distrugă, se poate autodistruge. Pentru a împiedica autodistrugerea - sau măcar pentru a o încetini - omul a creat pentru om legi. Omul obligă un alt om să respecte aceste legi fără a se crede cineva deasupra acestor legi. Numai astfel putem avea o viaţă liniştită, demnă, în libertate, chiar în acest peisaj social nu prea prietenos.

Nu suntem doar fiinţe raţionale, ci şi pasionale; raţiunea ne este deseori întunecată de pasiune -  de aceea acceptăm o anumită concepţie despre lume şi viaţă: nu pentru că ea e raţională şi credibilă, ci fiindcă ne convine, pentru că e în acord cu pasiunile noastre. Convingerile pe care ni le formăm au, uneori, baze fragile. Preţuim enorm dreptul nostru de a crede în ceea ce considerăm de cuviinţă! Exercitarea acestui drept are ca rezultat o uluitoare diversitate de convingeri - ceea ce nu e un lucru rău, dar trebuie să fim atenţi: unele convingeri nu sunt doar diferite, ci şi periculoase. Bineînţeles, convingerile greşite pot apărea şi fără minciuni intenţionate (exemplu: "Protocoalele Inţelepţilor Sionului" care, după publicare a fost dezminţit, dar răul a fost produs; practic, azi sunt puţini care mai ştiu adevărul cu privire la acest tract antisemit). Convingeri greşite pot apărea şi pentru că interpretăm greşit faptele şi fenomenele. De asemenea, deseori credem un anumit lucru doar pentru că dorim să-l credem. Suntem crescuţi în spiritul convingerilor părinţilor noştri şi uităm că avem dreptul la libertatea de gândire. Majoritatea dintre noi apreciem libertatea de exprimare existentă în mass-media - avem posibilitatea accesului la informaţii ce pot fi utile diverselor noastre scopuri. Dar, destul de des, informaţiile prezentate sunt bazate pe prejudecăţi, sunt prezentate de "autorităţi în domeniu" ca fiind "literă de lege" când nu sunt decât convingerile personale ale unei persoane. Alteori, faptele sunt comentate de autorul articolului publicat în ziar sau revistă - adică, de către ziarist… aceste forme de prezentare ne pot influenţa în mod subtil gândirea. Nu trebuie să ne clădim convingerile pe ideile şi filosofiile oamenilor - e ca şi cum am clădi pe nisip. Trebuie să gândim liber, trebuie să învăţăm ce drepturi avem şi să luptăm pentru a ni le apăra în faţa autorităţilor publice. Trebuie să ne învingem teama şi să trăim liber, să ne bucurăm de dreptul la viaţă care ne este asigurat chiar şi prin lege.

Dreptul la viaţă este cel mai "sfânt" drept. Pedeapsa cu moartea e abolită, în interesul fiinţei ca om, nu ca infractor odios. Reprezentanţii autorităţii de stat au dreptul să ucidă în anumite condiţii, cum ar fi apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru efectuarea unei arestări, pentru a împiedica o evadare etc.

Deşi, în foarte multe state, pedeapsa cu moartea a fost desfiinţată ea se mai aplică în S.U.A. - federaţie de state considerate "cele mai democratice". Statul Texas, de exemplu, a reintrodus pedeapsa cu moartea în 1976 şi până în anul 1991 au avut loc 37 de execuţii. Cum să înţeleg democraţia?! Dreptul la viaţă este sau nu garantat de stat? Răspunsul la această întrebare duce la umplerea a zeci de pagini de argumente pro şi contra necesităţii pedepsei cu moartea pentru anumite infracţiuni, dar nu ar duce şi la o concluzie clară, universal valabilă.

Evident, din respect pentru viaţa omului, pedeapsa cu moartea este prea dură - mai ales că pot exista şi unele erori judiciare - dar unii indivizi, prin atitudinea lor faţă de viaţa celorlalţi membrii ai societăţii par să-şi cerşească moartea - ca şi cum vor să se sinucidă şi nu au curaj să facă acest pas…Pentru infractorii odioşi - care omoară cu premeditare, pentru cei care omoară în masă sau în "serie", pentru aceia care ucid poliţişti ori alţi reprezentanţi ai autorităţilor publice - pedeapsa cu moartea îndrăznesc să o compar cu eutanasia şi să o consider "un rău necesar". Eutanasia, însă, este interzisă prin lege în cele mai multe state. Totuşi, în Olanda, a fost legalizată în temeiul dreptului persoanei bolnave incurabil de a alege dacă vrea să sufere sau să moară cu demnitate. Eutanasia are la bază şi dreptul familiei unei persoane despre care medicii afirmă cu certitudine că nu se poate vindeca - de exempu, nu-şi mai revine din starea de comă profundă, şi chiar de şi-ar reveni ar fi un invalid chinuit, menţinut în viaţă numai cu ajutorul aparatelor - de a cere oprirea aparatelor, dar poate aştepta şi un "miracol", dacă are suficienţi bani pentru a plăti spitalizarea.

Legată de dreptul la viaţă este obligaţia statului să asigure măsurile de siguranţă şi protecţia fiecărei persoane, dar nu în toate cazurile! Un stat nu are această obligaţie în situaţia ameninţărilor teroriste - nu poate asigura prezenţa unui poliţist sau a unei gărzi de corp pentru fiecare persoană ameninţată cu moartea. Statul nu e obligat să asigure protecţie fiecărui individ nici în cazul persoanelor care trăiesc în zone cu tulburări religioase, etnice sau de altă natură. In schimb, este obligat să organizeze operaţiunile militare cu grija protejării vieţii persoanelor aflate pe teritoriul acestor operaţiuni. Cum îşi îndeplinesc statele această obligaţie e ilustrat de numărul mare al civililor ucişi în toate zonele unde au loc conflicte armate.

Statele (prin reprezentanţii lor) au obligaţia să asigure cetăţenilor toate drepturile şi libertăţile prevăzute în legi, convenţii, protocoale dar - ne place sau nu - îşi poate îndeplini aceste obligaţii în limita propriilor posibilităţi financiare. Societatea actuală - democratică sau nu - pare să fie dependentă de "lichidităţi". Dacă sunt bani pentru a dota poliţiştii cu echipament modern, mijloace de transport şi combustibil, cetăţeanul beneficiază de o protecţie mai mare - nu sunt bani, fiecare se descurcă aşa cum poate sau deloc. Acest "dacă" este prezent în toate domeniile pe care statul este obligat să le finanţeze. Scuza statului este: nu sunt bani la buget deoarece contribuabilii nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale, întreprinderile nu au profit etc. ş.a.m.d. Marii datornici sunt în primul rând întreprinderile nerentabile care "sunt duse în cârcă" deoarece închiderea lor ar duce la mari tulburări sociale din cauza muncitorilor care ar rămâne fără surse de venit. Statul, însă, îşi dovedeşte eficacitatea în strângerea banilor pentru buget prin executarea silită a cetăţenilor care - cei mai mulţi cu venituri modeste - nu-şi achită obligaţiile fiscale, şi prin executarea întreprinderilor mici şi mijlocii care - prin comparaţie cu marile întreprinderi - au datorii nesemnificative. Marile întreprinderi datornice nu au atâtea drepturi şi libertăţi ca omul, dar nu prea pot fi executate silit - din interes naţional. Intotdeauna interesul naţional e mai presus de interesul personal! Dreptul de proprietate, de exemplu, un alt drept inviolabil, esenţial pentru o societate ce se pretinde democratică, reprezintă dreptul persoanei fizice (cetăţeanul) sau al persoanei juridice (o întreprindere, de exemplu) de a i se respecta bunul. In cazul necesităţilor publice, însă, putem fi expropriaţi, dar nu fără a primi în schimb despăgubiri corespunzătoare valorii proprietăţii noastre. Dar cine face evaluarea bunurilor noastre?! Un reprezentant al statului! In altă ordine de idei, observăm uneori că pentru a construi un drum sau o cale ferată - de exemplu - terenurile şi casele persoanelor fizice sunt în primul rând - dacă nu exclusiv - preferate şi prea puţin - sau deloc - proprietatea vreunei întreprinderi (fie ea chiar în pragul falimentului). Să fie numai coincidenţă?!

Drepturile omului nu privesc felul în care sunt şi reacţionează realmente oamenii; nu descriu felul în care, efectiv, oamenii beneficiază de libertatea de gândire, de exprimare sau de educaţie - aceste drepturi nu sunt descriptive, au un caracter normativ, adică, arată cum ar trebui să fie tratat fiecare om - de către alt om, în ultimă instanţă! Nu cumva, conştiinţa - libertatea conştiinţei - atârnă greu în balanţa respectării drepturilor omului? Conştiinţa e forma supremă de reflectare psihică, acea formă prin care se realizează integrarea subiecti-activă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care permite raportarea continuă a individului la mediu. Omul, prin conştiinţă, are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili pe plan mintal înainte de a-l realiza în forma sa concretă. Ne naştem pur şi simplu oameni - de sex masculin şi de sex feminin, naţionalităţi şi religii diferite, culori diferite ale pielii, în funcţie de rasa cărei îi aparţinem, dar toţi ne naştem oameni! Nu ne naştem neapărat buni, dar - cu siguranţă - ne naştem nevinovaţi, cu drepturi egale - şi cu şanse diferite de a reuşi în viaţă, în funcţie de originea socială, de cele mai multe ori, dar drepturile sunt aceleaşi pentru toţi. Diferanţă nu înseamnă discriminare - pentru cei care nu înţeleg acest lucru, probabil, au fost legiferate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

Conştiinţa ne este modelată în funcţie de mediul social în care trăim; modul de gândire ne este influenţat de cei care ne înconjoară, de filmele pe care le vizionăm, de cărţile, ziarele şi revistele pe care le citim.

Fiecare om are drepturi şi libertăţi proclamate la nivel mondial şi poate beneficia de ele fără discriminare de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice alte împrejurări. Avem şanse egale în faţa legii… Cu toate acestea, nu putem să nu observăm cum un tânăr în vârstă de 18 ani este condamnat la doi ani de închisoare pentru furtul unui casetofon dintr-o maşină - şi se află la prima abatere, din punct de vedere al legii (ceea ce nu înseamnă neapărat că n-a mai comis şi un alt furt, dar…"hoţul neprins este negustor cinstit"), şi un individ cu greutate - la propriu şi la figurat - care urcă pe trotuar cu maşina, fiind în stare de ebrietate, omoară doi bătrâni şi e condamnat - după multe tergiversări - la cinci ani de închisoare, dar nu-şi poate executa pedeapsa imediat deoarece suferă de o boală ce nu poate fi tratată eficient în spitalele din reţeaua penitenciarelor. Discrepanţa dintre modul cum "s-a făcut dreptate" în cele două cazuri ne duce cu gândul la anumite discriminări. Observ derularea faptelor şi nu pot face nimic, pentru că nu sunt lezată într-un drept al meu; nici tânărul nu poate obiecta - a primit ceea ce merita, în spiritul măreţei legi! - pentru că nu i s-a încălcat nici un drept, dosarul e întocmit "ca la carte". In cazul "omului cu greutate" pare să nu se fi ţinut cont că era în stare de ebrietate. Ar fi trebuit să se declare reprezentanţilor mass-mediei că a suferit un preinfarct - altfel cum să urce cu maşina pe trotuar şi să omoare doi oameni?! E numai un gând… Nu vreau să dau "idei"! Azi, individul "cu greutate" a fost uitat de mass-media, nu mai suntem informaţi dacă îşi execută pedeapsa într-o celulă confortabilă sau încă nu poate suporta regimul de detenţie.

Avem acest drept: la informaţie - pe lângă dreptul la viaţă, la libertatea persoanei, la libertatea de religie şi de gândire…Mulţi nu-şi cunosc drepturile, iar dintre cei care le cunosc mulţi nu le exercită, fapt care generează lene, apatie…Pe indivizii apatici nu-i interesează ce informaţii sunt difuzate, nu realizează că sunt manipulaţi. Bineînţeles, dreptul la informaţie este deseori îngrădit, din raţiuni de securitate socială sau naţională. Cum ar fi ca autorităţile americane - şi nu numai - să difuzeze în mass-media informaţiile pe care le deţin despre organizaţia teroristă X - dovedită, se spune, că stă la baza celei mai mari tragedii a secolului XXI. Nici informaţii despre măsurile ce se iau pentru neutralizarea ei nu e indicat să fie făcute publice. S-a anunţat, în schimb, controlul ce va fi impus - din motive de securitate - asupra Internet-ului şi asupra tuturor formelor de comunicaţii şi telecomunicaţii, fie ele prin satelit sau prin cabluri. Violarea dreptului fundamental al omului la viaţa privată?! Nicidecum! ne spun autorităţile de stat. Este o măsură care se impune pentru securitatea mondială - de data aceasta. Dacă interesele de securitate naţională sunt mai presus de interesele cetăţeanului, interesele de securitate mondială sunt mai presus de cele naţionale. Cetăţeanul nu are argumente suficient de puternice pentru a protesta; să sperăm că hackerii - piraţii reţelelor informatice - vor înţelege raţiunea acestor măsuri de control şi nu-şi vor pune în aplicare ameninţările cu "bombe logice" - pe care le-au lansat de câte ori s-a pus problema controlului Internet-ului. Dar, uneori, s-a mers cam prea departe: in ideea prevenirii terorismului (celebra luptă împotriva terorismului) s-au implementat unele măsuri aiuristice, menite mai mult să manipuleze cetățeanul, să-l supună prin frică, prin dorința lui de a fi cât mai sănătos și cât mai în siguranță...

Dreptul la informaţie mai este îngrădit şi în alte situaţii… De exemplu, nu se va anunţa un cataclism - în caz că poate fi prevăzut - un cutremur, de exemplu, deoarece s-ar produce panică în rândurile populaţiei. Dar li se permite unor pseudo oameni de ştiinţă să declare la televiziune că un cutremur de mare magnitudine va avea loc la data X. Vine apoi un alt specialist, care afirmă că magnitudinea maximă a unui cutremur nu poate depăşi magnitudinea nouă (care e suficientă pentru a distruge totul în zona de influenţă). Cu toate acestea, istoria seismelor – din care s-a mai publicat în unele reviste de ştiinţă - dovedeşte cutremure de magnitudine mai mare! Cum suntem informaţi?! Citim aceleaşi ziare, ascultăm aceleaşi emisiuni de "ştiri" şi acumulăm "informaţii" în ordinea în care sunt ele prezentate: cele "importante" în primul rând! Dobândim aceleaşi "cunoştinţe" - ni se impune ceea ce este important şi ceea ce nu este important; mulţi au impresia că şi este chiar aşa!

Intr-un colţ al unui cotidian braşovean, cu litere mici, scria - cu aproximativ două săptămâni înainte de colapsul F.N.I.: "B.C.R. se retrage ca acţionar de la F.N.I." oricine gândeşte liber şi-ar fi exercitat dreptul la informaţie şi ar fi descoperit că este cazul să-şi retragă banii. Investitorii care s-au înghesuit la acest fond n-au fost decât nişte oameni lacomi orbiţi de ideea unui câştig rapid cu minim de efort. Când te lansezi în afaceri financiare trebuie să te informezi cu privire la riscuri, la termenii utilizaţi, la semnificaţia dobânzilor etc. altfel, nu faci decât să joci "ruleta rusească"! Ignoranţa se plăteşte întotdeauna şi pentru ea nu ar trebui să existe scuza naivităţii căci avem dreptul la informaţie!

Acest drept la informaţie implică şi lipsa cenzurii - mai mult sau mai puţin - pentru articolele ce apar în ziare, pentru cărţi şi reviste etc., subînţelegându-se că răspunderea pentru anumite afirmaţii aparţine autorilor respectivelor articole sau cărţi. Mulţi au citit, de exemplu, "Protocoalele Inţelepţilor Sionului" - un tract care "dovedea" o "conspiraţie evreiască" împotriva tuturor celor care nu erau de religie mozaică. Aceste "Protocoale" au apărut pentru prima dată în 1903, într-un ziar; în 1920 au fost publicate de ziarul londonez "The Times", iar la un an şi ceva mai târziu acelaşi ziar dezvăluie că documentul este un fals menit să insufle ura împotriva evreilor, ceea ce s-a şi întâmplat. Acum, sunt publicate din nou şi alţi oameni îi urăsc pe evrei - pentru că ştiu să facă afaceri? Nu e normal să urăşti - în general! - o întreagă naţiune numai pentru că din ea fac parte şi grupuri extremiste. Poporul care se poate lăuda că printre cetăţenii lui nu se află şi extremişti "să arunce primul piatra".

O carte cum este ceva de genul "Noua ordine mondială" poate speria de moarte un om neinformat! Puţini sunt cei care citesc şi o carte dintre cele citate la "bibliografia selectivă" - ar constata că unele texte au fost scoase din contextul iniţial şi au căpătat, astfel, un nou sens - negativ, de cele mai multe ori. Printre metodele de dezinformare se numără şi aceasta: schimbarea contextului unui text. O folosesc şi mulţi ziarişti, altfel cum s-ar explica plângerile unor persoane care au fost intervievate: recunosc că au rostit toate cuvintele scrise în ziar, dar neagă sensul?! Numai o virgulă pusă în alt loc decât a dorit-o vorbitorul poate duce un om la moarte. Exemplu elocvent: "Să se ierte, nu se poate morţii să se dea" - spune judecătorul, şi scribul notează: "Să se ierte nu se poate, morţii să se dea". O virgulă - acest mic semn de punctuaţie - poate răsturna Guverne? Probabil că da…

Răstălmăcirea, opiniile personale ale jurnaliştilor nu au loc în difuzarea ştirilor - sunt interesat de informaţie, iar opinia lui îmi poate influenţa percepţia!

Cine crede că citind ziarele şi urmărind ştirile difuzate pe diferite posturi de televiziune este informat se înşeală amarnic. Atunci, cum ne putem afirma acest drept?! Simplu: gândind liber. Libertatea de gândire este un drept, a gândi liber este o aptitudine - în final ne conduc spre acelaşi rezultat: informaţii corecte, iar informaţiile corecte însemnă o percepţie (mai) corectă a realităţii. Îndrăzneala gândurilor a propulsat omul pe Lună, dar şi libertatea de gândire neîngrădită. Marii inventatori ai lumii nu s-au lăsat influenţaţi de scepticismul confraţilor şi au îndrăznit să gândească, să pună în practică rodul gândurilor. Din păcate, acest curaj le cam lipseşte multor oameni de ştiinţă contemporani deoarece nu vor să îşi asume riscul de a-şi pierde credibilitatea sau locul câştigat cu greu într-un anumit domeniu. Avem, deci, dreptul la libertatea de gândire, dar nu întotdeauna avem curaj să punem în practică ceea ce gândim sau măcar să dăm glas gândurilor. Bine spunea Denis de Rougemont: "Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc".

Informaţia înseamnă putere! Trebuie să ne descurcăm singuri în hăţişul de informaţii, să devenim competitivi intelectual dacă vrem să răzbatem cu bine perioada de tranziţie ce are loc la nivel mondial. Nimeni nu ne va da toate informaţiile de care avem nevoie la un moment dat deoarece trăim într-o permanentă concurenţă cu cel de lângă noi! Trebuie să ne autoeducăm, şi putem face aceasta prin a învăţa ce drepturi avem, dar mai ales prin a ne exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.

Dreptul la informaţie e cuprins în dreptul la libertatea de exprimare, în care intră şi libertatea de opinie. Avem dreptul să primim sau să comunicăm informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Dreptul de a exprima o opinie ne aparţine! Dar trebuie să acceptăm şi opiniile celorlalţi, chiar dacă ne şochează sau neliniştesc!

Unii consideră terorismul ca fiind o formă de a-ţi exprima opinia. Tragic mod de a exprima o părere perosanală, tragic mod de a încerca să obţii ceva prin teroare. Distrugând şi ucigând obţii numai dispreţul tuturor oamenilor normali. "Terorismul este simptomul unei probleme", afirmă Michael Schimoff în lucrarea sa "Strategia terorismului". Terorismul e sistematic, premeditat şi calculat. La baza lui stau ura, oprimarea, dezamăgirea, nedreptatea. Pentru eradicarea terorismului trebuie eliminate cauzele de natură socială şi politică ale acestuia, trebuie depuse eforturi energice pentru promovarea demnităţii, a justiţiei şi a normelor umanitare. Realitatea, însă, e crudă: indiferent cât de sinceră  e motivaţia oamenilor, dorinţa lor de a eradica terorismul, eforturile nu vor putea duce la eliminarea cauzelor lui - motivul fiind mentalităţile diferite - iar folosirea forţei pentru aceasta va duce la exacerbarea urii deja existente.

Drepturi şi libertăţi fundamentale pentru oameni au fost proclamate începând de prin 1945, când a fost semnată Carta Naţiunilor Unite (înainte de aceasta existând şi alte convenţii cu privire la acest subiect). Lumea, sfâşiată de cele două mari războaie mondiale, încerca să se revigoreze şi - în acelaşi timp - se dorea protejarea generaţiilor următoare de asemenea dezastre produse de om. S-a dorit favorizarea progresului social şi instaurarea unor condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate. În mare măsură s-a reuşit atingerea acestor ţeluri, dar realizarea scopului în totalitate se izbeşte dezastruos de dorinţa multor popoare de a fi reparate "greşelile istoriei" şi recurg la forţă şi violenţă pentru aceasta. Multe popoare doresc să fie lăsate să se autoguverneze după legi proprii, chiar dacă acestea apar anacronice pentru mulţi alţii, dar interesele economice, politice la nivel mondial, "procesul de globalizare" dorit de marile puteri politice - dar mai ales militare - nu le permit aceasta. Prea multe popoare par să strige că nu vor să li se facă bine cu forţa - e un drept al omului de a alege ceea ce crede că este bine pentru el! Ce e bine pentru mine nu e neapărat bine şi pentru vecinul meu…

Paradoxal! Proclamarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, dorinţa de pace a tuturor popoarelor merg în paralel cu producerea de armament din ce în ce mai sofisticat - care trebuie testat undeva, într-un mod sau altul…Industria de armament - după aceea a drogurilor şi a petrolului - aduce producătorilor şi distribuitorilor extrem de mulţi bani. "Cursa dezarmării" iniţiată cândva pare să nu mai aibă succes mai ales după atentatele ce au avut loc în S.U.A. Nimeni nu se mai gândeşte la dezarmare, statele "îşi întăresc dispozitivele". Lumea întreagă pare să fie în aşteptarea celui de-al treilea război mondial - şi când acesta va fi declarat se va institui o "lege supremă" - legea marţială, când este permisă îngrădirea a multe drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, dar mai ales acela al liberei circulaţii - care, oricum, pentru cetăţenii anumitor state este atât de condiţionat de respectarea altor legi încât, practic, e ca şi inexistent.

Analizând conflictele ce au loc în diverse locuri de pe Terra se observă o oarecare motivaţie religioasă a acestor conflicte chiar dacă până şi combatanţii o neagă. Religia devine, din ce în ce mai mult, mărul discordiei, atât la nivel statal cât şi la nivel individual. Libertatea de  manifestare  a convingerilor religioase, rău înţeleasă a dus la pornirea Jihad-ului, la destrămarea familiilor… Religia îşi face simţită prezenţa chiar şi în contextul dreptului părinţilor de a li se respecta convingerile proprii privind educaţia copiilor lor! Religia duce la disensiuni în cadrul familiei iar în caz de divorţ judecătorul este acela care hotărăşte care dintre părinţi este mai potrivit pentru creşterea şi educarea copiilor minori care nu au vârsta legală ce le permite să aleagă - dar chiar şi aşa, părintele care dovedeşte că alegerea copiilor nu e bună va putea să îi obţină în custodie. Nu va fi vorba aici despre discriminare pe motiv religios - cum încearcă unii să convingă - ci despre ocrotirea intereselor copiilor minori. Un părinte care-şi lasă copii nesupravegheaţi timp îndelungat, în intersesul religiei pe care şi-a ales-o - de regulă, în timpul căsătoriei, fără să coincidă convingerile sale religioase şi cu cele ale soţului - nu poate fi considerat un părinte responsabil.

Prea mulţi părinţi pun semnul egal între dreptul lor cu privire la educaţia copiilor şi ideea absurdă: "eu l-am făcut, eu îl omor". Poate că bătaia e ruptă din Rai, dar - cu certitudine! - în sens figurativ. Oamenii needucaţi au înţeles la propriu această idee! În asemenea situaţii autorităţile publice trebuie să intervină - fie din oficiu, fie la cererea unei persoane - pentru a proteja drepturile şi libertăţile copilului. Multe fapte detestabile sunt comise în numele religiei şi multe disensiuni provoacă greşita înţelegere la libertatea de religie. Atunci când o sectă caută noi acoliţi nu e interesată de urmările pe care schimbarea convingerilor unei persoane pot să le producă în sânul familiei acesteia, dar predică despre fapte bune şi dă exemple extrase din Biblii traduse în fel şi chip, "aranjate" astfel încât să coincidă cu concepţiile sectanţilor respectivi. Omul needucat nu vrea să privească mai departe de aceste traduceri, nu concepe că ar putea fi păcălit pentru a deveni o sursă de venit pentru cineva - în foarte multe cazuri.

Libertăţile şi drepturile omului sunt aceleaşi pentru fiecare, indiferent de culoarea pielii, de naţionalitate, sex sau religie, dar istoria recentă dovedeşte că încălcări ale acestor drepturi şi libertăţi au loc destul de des. Cândva, cineva, şi-a exprimat o opinie: "Evreii l-au ucis pe Iisus; să omorâm toţi evreii!" Lipsindu-le informaţia, mase largi de oameni au crezut în acest "strigăt de luptă". Interesant ar fi să spună negrii: "Albii l-au ucis pe Iisus; să omorâm toţi albii!" Libertate de opinie! Pentru greşeala unui grup de oameni nu trebuie să plătească un popor! Există vreo raţiune în această "justificare" a urii rasiale, la care îndeamnă conducătorii unor state? Există "om superior" şi "om inferior"? Există numai oameni educaţi şi oameni needucaţi, oameni informaţi şi oameni neinformaţi. Omul însuşi e definit ca fiind… un animal superior sau, cum îl numea un filozof antic: "un animal cu două picioare şi fără pene". Nivelul de pregătire intelectual, originea socială, sexul, religia şi multe altele ne deosebesc pe unii de alţii, dar aceasta nu înseamnă că ne fac pe unii superiori şi pe alţii inferiori, iar statul - prin reprezentanţii lui - e chemat să ţină în echilibru această balanţă firavă care este natura umană.

În respectarea drepturilor omului Guvernele au un rol determinant, de la ele pornesc - în primul rând - iniţiativele legislarive ce ocrotesc aceste drepturi fundamentale. Individul, însă, este cel care trebuie să le respecte, să nu abuzeze de atribuţiile pe care i le conferă o funcţie sau alta.

Trăim într-un sistem social, pe care trebuie să-l cunoaştem, dar cu cât ştim mai mult despre el, cu atât ne îngrijorăm mai mult. Şi, nu trebuie să uităm: există indivizi care nu sunt conştienţi de acest sistem, deci, nu ştiu că au un loc anume în cadrul lui - că au drepturi şi obligaţii.

În raporturile statului  cu proprii cetăţeni acesta e obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului - trebuie să asigure dreptul la muncă, dar conjunctura social-economică, uneori, nu permite formarea de noi locuri pentru ca oamenii să poată munci; trebuie să asigure siguranţa socială a cetăţenilor - să asigure locuinţe sociale pentru cei fără posibilitatea materială de a-şi permite un loc decent pentru locuit; trebuie să asigure asistenţă medicală gratuită… Cu toate acestea, demnitatea fiinţei umane suferă, în numeroase ţări, atingeri grave, aruncând îndoilei asupra eficacităţii regulilor stabilite - la nivel mondial - pentru protecţia drepturilor omului. Dacă la bugetul de stat nu se adună bani suficienţi statul nu îşi poate îndeplini obligaţiile iar cetăţeanului nu-i rămâne decât dreptul de a-şi manifesta public nemulţumirea sau de a se resemna…Cei care ne hotărăsc destinul social sunt aleşi - în cea mai mare parte - de noi. Beneficiind de dreptul la vot - de a alege şi de a fi ales - am numit pe cine am crezut că-i competent. Oare?! Alegem subiectiv, fără să ne informăm asupra celor pe care îi votăm. Mergem la vot ca mieii la tăiere! Dreptul la alegeri libere ne garantează posibilitatea să alegem chiar noi persoanele care vrem să ne conducă, să ne apere interesele. Evident, ca drept fundamental nu putem beneficia de posibilitatea să decidem schimbarea celui ales - mai înainte de expirarea mandatului său. Eventual, îl putem renega pe preşedinte, dacă ar comite anumite fapte şi s-ar organiza un referendum în acest sens. Când ne exercităm dreptul de a alege liber trebuie să ne exercităm, implicit, alte drepturi: dreptul la informaţie şi dreptul la libertatea de gândire, de exemplu - şi trebuie să o facem în modul cel mai serios, să căutăm singuri informaţii, să nu ne mulţumim cu ceea ce auzim în discursuri - directe sau televizate - şi cu ceea ce citim prin ziare. Cu alte cuvinte, chiar dacă avem dreptul la acţiune colectivă să nu ni-l exercităm când trebuie să ne alegem conducătorii - căci nu asta înseamnă! - mergând spre urnele de vot ca turmele la păşunat!

Dreptul la acţiune colectivă, adică libertatea de întrunire şi aceea de asociere, implică posibilitatea de a ne constitui în asociaţii şi sindicate, în funcţie de interesele colective pe grup de persoane. Greva nu este un drept fundamental, cum au înţeles unii - şi nu puţini! - este un mijloc de luptă sindical. Asocierea presupune o grupare liber consimţită în vederea atingerii unui scop comun. Nimeni, însă, nu poate fi obligat să adere la o asociaţie sau la un sindicat - încercaţi, totuşi, a refuza intrarea într-o asociaţie de proprietari, constituită la nivel de bloc… Merită să plătim preţul?! Nu statul ne va face greutăţi, acestea vor veni din partea membrilor asociaţiei de proprietari din care nu vrem să facem parte sau din care vrem să ne retragem. Merită să ne riscăm climatul de bună înţelegere  - relativă - cu vecinii şi, implicit, armonia familială?  Pur şi simplu,  s-ar putea ca vecinii să fie aceia care să ne încalce un drept fundamental: acela la respectarea vieţii private şi de familie.

Prin acest drept la respectarea vieţii private şi de familie ne este garantată protecţia domiciliului, secretul corespondenţei şi protecţia vieţii de familie. Acest drept ar trebui să ne asigure protecţia împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterii publice - nimeni nu are dreptul să intre în casa mea sau să-mi citească scrisorile fără a avea permisiunea mea, sau o bucată de hârtie semnată de procuror şi pe care să scrie "mandat…"

Respectarea vieţii private se referă la dreptul de a trăi singur, la adăpost de privirile străine, sau în relaţii cu alte fiinţe umane. Interzicerea de către stat a actelor homosexuale practicate de către adulţi constituie un amestec nejustificat în dreptul la respectarea vieţii private. Statul român a renunţat, şi el, să se mai amestece în acest gen de legături interumane. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc că morala e aceea care a stat la baza dreptului ca ştiinţă. Probabil că, avansând pe scara evoluţiei, omul a înţeles că "a face dragoste" cu o persoană de acelaşi sex este mai mult decât firesc, ba - mai mult! - este o dovadă a lipsei de prejudecăţi, care caracterizează pe "omul modern": "când dragostea e mare sexul nu mai contează". Am dreptul la opinie personală, deci nu pot fi condamnată când consider că homosexualitatea stopează creşterea demografică - la nivel mondial - pe lângă alţi factori. Densitatea populaţiei, pe metru pătrat de teren, e foarte mare, oraşele sunt populate mai mult decât capacitate reală pe care o au de a adăposti oameni…In câţiva ani, Pământul nu ne va mai putea hrăni şi adăpa pe toţi deoarece resursele lui sunt aproape epuizate. In consecinţă, pentru salvarea omenirii, e bine să încurajăm şi relaţiile  homosexuale…Cum spune proverbul: "In tot răul e şi un bine" - dar cu efect pe termen lung, în acest caz. Dar! Dacă, simplu cetăţean fiind, mi-aş permite să simt repulsie, ca angajator - de exemplu - risc să mă aleg cu un proces pe baza discriminării de orientare sexuală - nu îmi permit să spun ce simt. Cu alte cuvinte, dreptul meu la opinie este încălcat, sau nu?

Aşadar, homosexualii şi lesbienele nu mai riscă să fie amendaţi pentru înclinaţiile lor sexuale, dacă nu încalcă anumite condiţii impuse de…morală! Statul ne asigură tuturor dreptul la libertate şi siguranţă! Aceasta înseamnă că nu putem fi arestaţi fără a ni se dovedi, mai întâi, vinovăţia de a fi săvârşit o infracţiune; şi nu putem fi deţinuţi mai mult de o zi-două fără a ni se aduce învinuiri ce pot fi dovedite. A reţine, totuşi, o persoană timp de 48 de ore nu este tocmai legal, dar, uneori, se mai practică şi această metodă - până când cei abilitaţi vor găsi timpul necesar să pună la punct legea. Nu e deloc cinstit să se atingă "drepturile fundamentale ale infractorilor recidivişti"! Invinuitul poate fi arestat pentru 29 de zile - dacă se dovedeşte că e un potenţial  pericol social sau că va fugi dacă va fi lăsat liber până ce judecătorul va pronunţa o pedeapsă - în urma judecăţii - pentru fapta comisă. Ca cetăţean obişnuit, care nu cunoaşte hăţişul legislativ, nu pot înţelege de ce un tânăr în vârstă de 18 ani, care a fost dovedit că a furat - fiind la prima abatere - este deţinut pentru 29 de zile, iar un tânăr de 25 de ani, cu antecedente penale, despre care s-a dovedit că a (mai) violat, în trecut, o fată în vârstă de 16 ani, este cercetat în libertate? Să fie acest infractor lăsat liber pentru ca fata violată să înveţe bine lecţia: să nu mai fie provocatoare?! N-ar fi cam… obscen, pur și simplu? Ar trebui să se mai rețină un aspect: sunt prea mulți cetățeni care consideră că – în caz de viol – victima este vinovată. Personal nu voi înțelege această mentalitate, așa cum nu voi înțelege de ce e firesc a se permite relațiile sexuale ale adulților cu minori în vârsta de 15 ani pentru ca mai apoi să se consume multă energie și spațiu de emisie pentru a plânge de mila copiilor abandonați pe te miri unde de mame adolescente amagite de adulți.

Acuzatul - indiferent de fapta comisă şi indiferent de atrocitatea acestei fapte - are dreptul să fie apărat  de un avocat şi, până la hotărârea judecătorească învinuitul va fi considerat nevinovat. Evident, avocatul este obligat - prin statutul profesiei - să depună toate eforturile în apărarea clientului său, să îl scape de pedeapsă sau să obţină una cât mai mică - deseori, aceasta fiind invers proporţională cu gravitatea faptei. Procesele au loc în public, adică, oricine poate asista la şedinţe - cu unele excepţii, dar şi atunci sentinţa va fi făcută publică - pentru ca oamenii să vadă că Justiţia nu are nimic de ascuns. Bineînţeles, în timpul când poliţiştii îşi interoghează suspecţii sunt interzise orice forme de tortură - fizică sau morală - iar la închisoare, mai ales, sunt interzise pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. În armată, noii recruţi au parte de pedepse degradante, aplicate - ca "botez" - de soldaţii cu vechime…Printre aceşti tineri "pedepsiţi" sunt unii foarte sensibili şi nu vor deveni "bărbaţi" sau buni soldaţi suportând batjocura celorlalţi. Din contră, aceşti tineri pot suferi o "cădere psihică" ce poate duce la sinucidere. Superiorii în grad ar trebui să ia măsuri în acest sens, căci în urma acestor "botezuri ale focului" au de suferit multe familii. Ofiţerii de carieră conduc unităţile militare, iar ei sunt angajaţi ai statului. Dacă nu ei, atunci cine să ştie ce se întâmplă în unităţile pe care le au în subordine?!

Printre drepturile fundamentale se numără şi acela de a nu fi ţinuţi în sclavie, aservire şi de a nu fi supuşi muncii forţate. Ca şi tortura (a se vedea atrocităţile comise în timpul războaielor recente), sclavia, aservirea şi munca forţată încă mai există, sub diferite forme, departe de atenţia opiniei publice. Traficanţii de droguri, de exemplu, pot face orice doresc cu clienţii lor dependenţi: sclavie, aservire, muncă forţată, torturi fizice sau morale…Dependentul de droguri ar face orice pentru "doza zilnică de euforie". Evident, nu reprezentanţii autorităţii de stat comit aceste acte ilegale şi inumane; ei sunt vinovaţi indirect (în opinia mea) deoarece par mai preocupaţi de cravate şi maşini de lux, decât de a elabora legi care să apere tinerii de "flagelul alb". Statul este vinovat pentru că cei care asigură siguranţa cetăţeanului evită, uneori, să ia măsuri drastice împotriva traficanţilor în general - de droguri în special - deoarece le sunt ameninţate familiile şi sunt ameninţaţi chiar ei! Ce stat este acela care nu-şi poate apăra apărătorii?! Pedepsele pentru fapte ilegale săvârşite împotriva poliţiştilor şi/sau împotriva familiilor acestora - de exemplu - ar trebui să fie atât de mari încât cel care a săvârşit vreuna să aleagă mai degrabă sinuciderea decât să rişte prinderea şi condamnarea.

Pe marginea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se poate discuta şi scrie mult, se pot face diverse interpretări, din mai multe puncte de vedere: juridic, filosofic, social… dar nimic nu se va schimba în bine atâta timp cât noi, oamenii, nu vom acţiona în concordanţă cu principiile înscrise în legi, în concordanţă cu morala şi bunul simţ! Reprezentant al statului sau nu, înainte de toate sunt om!

Prea mulţi oameni nu cunosc ce drepturi au! Drepturile fundamentale! La întrebarea: "Care sunt drepturile omului?" unii au răspuns: "dreptul la spor de toxicitate"; "dreptul la pauza de masă"! Primul impuls este să izbucneşti în râs - şi chiar o faci! - dar râsul se transformă în plâns: aceştia sunt oamenii printre care trăim! Constituţia - "Biblia laică" - ar trebui publicată în cotidienele de mare tiraj sau ar trebui împărțite broșuri care să conțină textul acestei legi fundamentale! Dar important este ca principiile să fie și înțelese, pentru că există oameni care afirmă că nu-i mare lucru încălcarea unor principii pentru… interesul general. Tocmai: este mare și greșit lucru la a renunța la principii pentru un interes de moment și, de regula, pecuniar sau politic. Trebuie ca toți să înțelegem ce sunt acelea principii și să le respectăm – deși se zvonește că oamenii principiali nu mai sunt la modă. Dupa cum merg lucrurile in societate (nu doar în cea românească) înclin să cred că zvonul e adevărat.

Viaţa noastră este exprimarea vizibilă şi urmarea condiţionată a gândurilor şi atitudinilor. Aproape fiecare dintre noi creştem astăzi într-un mediu de forţe al credinţelor, prejudecăţilor şi convingerilor care, de cele mai multe ori, sunt exact opuse percepţiilor directe. Copii fiind, aproape toţi am visat să devenim "cavaleri ai dreptăţii", medici, profesori… - am visat că vom face lumea mai bună atunci când vom fi "mari". Crescând, am înţeles că în faţa noastră se ridică un zid de minciuni, iar rezistenţa noastră în faţa înşelătoriei se va dovedi inutilă aşa că nu ne rămâne decât să ne adaptăm unei vieţi false şi să jucăm un joc fals căci nimeni nu vrea să fie paria… de unul singur! Am definit avariţia pură ca fiind "ambiţie", când nu e decât încercarea fiinţei care, din frică de moarte, îşi poleieşte celula; numim invidia "gândire de succes"; teama o definim "tact" sau "precauţie înţeleaptă" şi, încet, ajungem să ne pierdem identitatea, încrederea în oameni şi în sistemul social, devenim apatici, indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru - atâta timp cât nu ne e afectat confortul personal. Ne autosugestionăm că drepturile şi libertăţile pe care le avem sunt pură teorie - suntem prea dezamăgiţi pentru a găsi forţa necesară să luptăm pentru ele.

Trebuie să ne trăim viaţa în mijlocul lumii - aşa cum este ea - să luptăm pentru convingerile noastre, să nu ne lăsăm influenţaţi de "starea de fapt", să ne pese de ceea ce se întâmplă cu ceilalţi, cu conştiinţa că orice ni s-ar întâmpla gândurile noastre rămân libere. Gândul liber e cheia de la poarta închisorii, dar pe care o descoperim prea târziu, iar alţii nu o descoperă niciodată. Când descoperim cheia, să o folosim, să nu ne simţim jenaţi de această descoperire  şi să ne considerăm proşti că atâta timp nu am descoperit-o!

Trăim într-o minunată lume nebună, şi gândurile noastre sunt leacul nebuniei ei! Se spune că Mohandas Gandhi, supranumit Mahatma ("Marele Spirit") ar fi întocmit o listă cu ceea ce el numea "Cele 7 nebunii ale lumii": bogăţie fără muncă; plăcere fără conştiinţă; cunoştinţă fără caracter; comerţ fără valori morale; ştiinţă fără omenie; închinare fără sacrificiu; politică fără principii - iar Arun Gandhi, nepotul lui, a mai adăugat una: drepturi fără responsabilităţi.

Cele "opt nebunii ale lumii" le observăm manifestându-se zilnic în imediata noastră apropiere… Putem schimba ceva în bine? Doar în momentul în care vom reuşi să ne stăpânim natura de fiinţă umană, renunţând la egoism, scuturându-ne de apatie, învăţând ce drepturi avem şi luptând pentru ele. Se încearcă educarea oamenilor în acest sens, dar toţi "profesorii" folosesc un "limbaj de lemn", prea puţin pe înţelesul tuturor! Esenţial este să înţelegem că suntem egali, că avem aceleaşi drepturi şi libertăţi fundamentale, că avem demnitate, indiferent de originea socială, convingeri religioase şi toate celelalte criterii care duc, uneori, la discriminări - iar de aici până la vărsarea de sânge nu mai decât un pas, prostesc…

BIBLIOGRAFIE (pe lângă lucrările amintite în text)

·         Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului

·         Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

·         Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale

·         Drept Constituţional şi Instituţii politice, de Ioan Muraru, Ed."Actami",1997

·         Constituţia României

·         Protecţia internaţională a drepturilor omului, de C.L.Popescu, Ed."All",2000

 Autor: D.K.